(FOTO) Înscrisuri de Crăciun. Bunici, globuri cu miros de dor și bomboane de brad legate cu ață
Crăciunul…fără îndoială răscolește amintiri și tresaltă doruri ascunse. Miroase a familie, bucurie, iertare și împăcare.
De când eram mică, prima ninsoare din fiecare sezon era specială pentru mine…străbunica mea mi-a promis că atunci când va ajunge în ceruri o va trimite direct către mine odată cu răcirea vremii. Anul acesta se pare că nu a lenevit mai deloc și ne-a trimis-o tuturor cu atâta dragoste, exact când aveam mai mare nevoie de ea, în Ajun.
Îmi amintesc si acum de ,,Orășelul copiilor” din parc (anul 2001), unde ajungeam doar cu sania trasă de tata, eu fiind ascunsă sub căciula roz croșetată, sub fâșu ăla ,,mare” și cu mama în spate care încerca să nu rateze vreun pas.
Mă uitam la zăpada dată deopate și nu îmi puteam închipui cât de greu era să ajungem până acolo. Chicotelile și ,,mi-e frig” repetat poate prea des pregăteau ce avea să urmeze dis de dimineață.
Încă de când mă trezeam în ziua de 24, ardeam de nerăbdare să sar în hainele deja pregătite și să fug la buni. Aveam mare noroc că pe vremea aceea doar o scară de bloc ne despărțea. Nici desenele preferate și nici Moș Crăciun nu aveau cum să mă oprească…(poate pentru că știam că în aceeași noapte nu mă va ocoli)
Sorbeam în grabă laptele și mestecam de două ori mai repede pâinea cu unt și cu dulceață pregătită de mama și la fel de iute ieșeam din casă.
,,Salutam” școala de vis a vis, bucurându-mă că nu avem nimic de împărțit timp de două săptâmâni și grăbeam pașii să ajung prima din familie la etajul 4, scara C din blocul Lamă.
Era deja ora 12:00 și eu nu eram acolo. Treceam pragul și știam cât de ocupată era bunica să ne mulțumească poftele, așa că treceam fără să încurc de bucătărie și mă opream în ,,camera mare”. Acolo era bunicul care scotocea prin dulapuri după globuri, betea și lumânări.
Pe fundal, la TV, crainici TVR probabil ne înștiințau cum va fi vremea și cum să conducem prudent. Pe vremea aceea nu mă interesa deloc.
Cutiile pe alocuri îndoite de vremuri, pline cu decorațiuni, se clădeau pe masa din față, iar fericirea mea era direct proporțională cu înălțimea lor. Dintre ele mai cădea câte o bucată de betea poate prea veche, sclipici de la globuri care nu mai existau sau câte o ață înnodată…însă eu explodam de fericire.
După ore de ,,certuri” și dezbateri despre poziționarea bradului, se părea că decizia a fost luată. Bradul va sta exact în același loc ca și până acum…în colțul din stânga al televizorului, pitit după ușă să nu ne împiedicăm de el.
Totul era pregătit. Trebuia doar să vină bunica din bucătărie.
Ca să mai treacă vremea, dădeam câte o fugă pe furiș să privesc de pe balcon copiii care la vremea aceea încă se mai bulgăreau și îmi era ciudă că răceam prea repede și nu prea participam.
În scurt timp, odată cu mirosul de cozonac proaspăt scos din cuptor apărea din bucătărie și cea care ,,îmbrăca” bradul cu multă răbdare și iscusință.
Nemulțumită de ceea ce se vorbea la televizor, bunica înșfăca telecomanda și se oprea pe orice post care difuza colinde.
Ne așezam la masă toți trei și preț de o oră legam ața bombonelor pentru brad, după ce ea, toată dimineața s-a muncit cu ce pofte ni se mai năzăreau.
Prima misiune a fost îndeplinită. În continuare, bunicul așeza întotdeauna vârful bradului ascuțit ca fusul, instalația și beteala. Rând pe rând toate erau puse la locul lor, pe fiecare creangă, parcă prescris.
Țin minte și acum globul preferat în formă de pisică și căsuța din mârgele în care imi imaginam că o să mă ascund de pericole și umbre nedefinite.
Totul era molcom, fără grabă, fără tonuri ridicate.
Ne iubeam, ne încălzeam și nimeni nu putea să perturbe asta…mai puțin soneria ușii care anunța venirea părinților mei, a mătușii și a tuturor membrilor familiei.
După ce măsurau toți din cap până în picioare bradul, cât de drept este și cât de proporțional, ne așezam la masă și ne bucuram de noi.
Adulții împărțeau vinul produs cu mult efort din viță proprie, noi, copiii ne bucuram de sucul de mere, iar împreună savuram bucatele presărate cu mult suflet ..și speram ca acea seară să n-aibă capăt.
Încă este viu sentimentul de ,,acasă” simțit atunci, aromele și gusturile care păreau să ne cuprindă cu totul.
Cele mai frumoase momente sunt acelea care au nevoie de noi, de oamenii dragi nouă, fără de care nimic din jurul nostru nu s-ar mai petrece.
Să prețuim fiecare suflu de sănătate, fiecare vorbă și atingere părintească, fiecare cuprindere de bine.
Crăciun binecuvântat, la fel ca aceste vremuri!
