ZORIN DIACONESCU: Pisica nu știe că nu avem guvern
În sfârșit. Însorită.
Am ieșit pe terasă și am comandat un ceai. Medicul mi-a interzis cafeaua. Așa a fost să fie.
În jurul meu, oamenii beau cafea. Lor nu le-a interzis nimeni nimic. Păreau în regulă.
M-am gândit: ce noroc pe ei.
Apoi am fost la cumpărături. Acesta este un lucru foarte uman de făcut când lumea se sfârșește. Sau când nu se sfârșește.
La băcănie, vânzătoarea felia salamul. Felia calmă.
La zarzavaturi, roșiile erau roșii. Asta e tot ce ceri de la o roșie.
La covrigărie era coadă. Oamenii așteptau covrigi calzi. Nimeni nu protesta. Nimeni nu striga lozinci despre covrigi.
Peste drum, pe o altă terasă, câțiva bărbați începuseră deja ziua cu o bere rece. Era ora zece dimineața. Curajos din partea lor.
Toată lumea părea liniștită. Așa că m-am întors acasă și, ca un idiot, am deschis telefonul.
Greșeală mare.
Pe Facebook, toată lumea era furioasă. Pe TikTok, toată lumea era și mai furioasă. Oamenii erau supărați dintr-un motiv foarte important.
Nu avem guvern.
De fapt, avem un fel de guvern. E un guvern care a fost dat afară, dar nu poate pleca până nu vine alt guvern să-i ia locul. Iar celălalt guvern nu poate veni pentru că politicienii noștri nu se pot înțelege cum să-l facă.
Se întâlnesc. Vorbesc. Se întâlnesc iar. Beau cafea multă, probabil. Și tot nu se înțeleg.
Așa că avem un fost guvern care păzește clădirea Victoriei. Și vom avea un viitor guvern, cândva. Poate.
Partea interesantă e cine e supărat.
Politicienii sunt supărați. Foarte supărați. Ei sunt cei mai nefericiți oameni din țară în acest moment.
Noi, restul. Electoratul. Cetățenii. Cum vreți să ne spuneți. Noi nu eram supărați deloc.
Am verificat. Ceaiul nu s-a scumpit. Salamul nu s-a scumpit. Pâinea nu s-a scumpit.
Toate s-au scumpit ultima oară când guvernul avea puteri depline. De când nu mai are puteri depline, ne-a lăsat în pace. Ce drăguț din partea lui.
Și atunci mi-a venit o idee. În tinerețe am văzut un film. Se numea Cetățeni de onoare. De acolo mi-a venit titlul.
Cetățeni fericiți.
Știu, e un paradox. Cum putem fi noi fericiți când demnitarii noștri sunt nefericiți?
Răspunsul e simplu, și e un răspuns tipic pentru planeta Pământ.
Fericirea cetățeanului și fericirea demnitarului sunt două linii paralele. Ni s-a spus la școală că liniile paralele nu se întâlnesc niciodată. Aveau dreptate.
Cetățeanul are problemele lui. Demnitarul are problemele lui. Cele două seturi de probleme nu au nicio legătură. Iar când se întâlnesc, se ciocnesc frontal. Ca acum.
Ei sunt nefericiți. Noi, prin comparație, o ducem al naibii de bine.
Nu știu dacă asta e o consolare. Nu știu dacă am descoperit ceva. Probabil că nu.
Sunt doar niște rânduri scrise de un om care s-a întors de la piață, s-a așezat pe o bancă la umbra unui copac și a închis telefonul.
Telefonul aduce multe povești. Dar nu a adus niciodată fericirea.
Fericirea era deja aici. Într-o rază de soare. Într-un fir de iarbă. În ciripitul unei păsări. În mieunatul pisicii care-mi cere de mâncare.
Pisica nu știe că nu avem guvern. Pisica e fericită.
Așa a fost să fie.
