Rodica Dobraniș: Oricât s-ar zbate unii să-și lipească fața pe fațadă, Liviu Rebreanu nu e al lor. E al Bistriței. FOTO

„Când istoria unei comunități e confiscată de cei care doar au știut „unde să pună degetul”

Astăzi s-a inaugurat, cu fast și mult aer electoral, clădirea reabilitată a Colegiului Național „Liviu Rebreanu”. Panglică, concert, slujbe religioase, discursuri.
După cinci (5) ani de șantier.
După o investiție care a trecut de 70 de milioane de lei. După o generație întreagă de copii care n-a mai avut șansa să învețe în clădirea-simbol. După ani în care am întrebat, am așteptat, am suportat.

Un liceu construit în 2 ani, în perioada interbelică, a fost reabilitat în 5.
Un contrast care spune totul despre ce suntem azi și despre cât de jos a ajuns eficiența administrativă.

Și azi, când în sfârșit lucrările s-au încheiat, vedem o scenă tipică de campanie: politicieni la rampă, fiecare încercând să-și lipească numele de o clădire care nu le aparține. Unii cu mândrie exagerată, alții cu fraze care trădează limitele nesimțirii.

Primarul orașului a simțit nevoia să spună, citez:
„E bine că am avut pe cineva care a știut unde să pună degetul.”

Cam atât. Asta i-a ieșit.
Nimic despre efortul real.
Nimic despre copiii care au învățat ani de zile în clase improvizate, în două schimburi. Nimic despre părinții care au dus logistica fiecărei zile. Nimic despre cei care au plătit, lună de lună, taxe din care s-au scurs acești bani.

Această reabilitare nu este o performanță politică.
Este o datorie plătită târziu. Și scump. De noi toți.
Contractul semnat în 2020 era de 37,9 milioane. S-a ajuns la 57,5 prin ajustări. Apoi, alte 15,4 milioane pentru „lucrări suplimentare”.
Totul, în timp ce elevii intrau la 7:15 dimineața, cu ore de 40 de minute și pauze de cinci.

Comunitatea a dus greul.
Elevii. Părinții. Profesorii.
Cei care n-au avut nevoie de microfoane. Dar care au fost acolo, zi de zi.

Astăzi, când clădirea arată, în sfârșit, cum merita să arate de ani de zile, vedem cum alții vin să o transforme în podium de afirmare.
Și e nedrept.
Pentru că meritul e al celor care au avut răbdare, nu al celor care acum își forțează aplauzele crezând că încă ei mai pot.

Eu nu mai am copii la Liviu Rebreanu. Dar i-am avut. Pe amândoi, din clasa întâi, fiecare. Și au fost excepționali.

Și știu exact ce a însemnat.
Știu cât s-a pierdut. Și cât a costat.
Știu cum a fost ocolit adevărul și cum s-a rostogolit propaganda.

Nu-i pot lăsa să însceneze reușite pe memoria scurtă a unora dintre noi. Să falsifice cronologia. Să rescrie, cu zâmbet pe buze, o istorie plătită de alții.

Între timp, adevărul e clar: banii sunt publici, colegiul e al comunității, nu al unui partid.
Oricât s-ar zbate unii să-și lipească fața pe fațadă, Liviu Rebreanu nu e al lor.
E al Bistriței.

Și dacă nouă ne e lene să spunem asta tare, lor nu le e rușine să mintă.

Să nu uităm asta. Și mai ales, să nu-i lăsăm să ne fure din nou povestea.

Ajunge.”, a transmis pe pagina sa de Facebook, Rodica Dobraniș, consilier municipal AUR.