Primarul Ioan Strugari, despre tradițiile din Vinerea Seacă la Parva

In copilăria mea, tradiția satului în această zi era împărțită în munci neremunerate. Tot satul era implicat, într-un fel sau altul, în viața comunității. Femeile se ocupau cu curățenia prin sat, iar copiii și cei mai mulți dintre bărbați își luau securea și sapa de lăz și plecau la curățatul pășunilor de pe munți.

Acolo se adunau chiar și 500 de oameni, plini de vlagă, bucuroși și implicați, care considerau că este o datorie de gospodar să faci asta, cu responsabilitatea impusă de respectul față de ceilalți.

Pe margine stăteau trimiși de la primărie – activiști și angajați – care făceau pontaje și, spre seară, organizau câte un chef pe măsură.

Îmi amintesc cu drag de cei mai gospodari dintre săteni. Se trezeau dis-de-dimineață, puneau caii la ham și ziceau: „Azi mergem să arăm la văduvele satului sau la vreo familie mai săracă, care nu are posibilități materiale sau are mai mulți copii.” Așa, pe o sanie de lemn, de dimineață, își încărcau teleguța cu roți de lemn, făcută de rotarii satului – o meserie respectată, fără de care niciun sat nu putea exista.

Nu trebuia să uiți „spilvacu” dacă aveai doi cai, apoi grindeiul cu coarne de lemn, pe care era montat fierul plugului montan, pe „cucura” ce se învârtea pe „barsa”, ajutată de „mâța” plugului. Potangul, făcut din piele de bou, lega piesele între ele, pentru a da țăranului brazda pe care o dorea cu atâta drag.

Ajunși la arătură, caii se opreau și toată lumea își îndrepta privirea spre cel care dădea roadele, rostind o rugăciune pe brazdă, împreună cu toți cei prezenți. Nimeni nu ar fi început să are fără să se roage la începutul și la sfârșitul zilei de muncă. Pământul era sărac, pe dealurile noastre, dar sufletul taranului avea o stare de mulțumire.