Mihaela Evi: Adolescenta și nevoia de validare – De ce sportul poate fi colacul lor de salvare

M-am gândit la mine. La copilul din clasele primare care vindea la magazinul familiei. La bucuria pe care o simțeam când ai mei se mândreau cu mine, spunând că „asta ne scoate din sărăcie”. Era modul meu de a fi importantă, valoroasă, bună.

Și la fel de viu îmi amintesc cât de tare m-a durut când am renunțat la handbal. De parcă mi-am dezamăgit părinții. Eram comparata cu cele care nu au renunțat, care au fost mai ambițioase si mai puternice. Și în mine s-a cuibărit o senzație pe care o port uneori și azi: că trebuie să confirm ca să merit iubire.

Sportul nu e doar competiție – e și o formă de terapie

Dar știu, în același timp, și ce ajută: sportul. Sportul m-a ținut întreagă când am fost adolescentă, și acum e colacul de salvare pe care încerc să-l arunc mai departe, către fetele pe care le antrenez.

Sportul ca ancoră, De ce ceea ce fac contează.

Mi-am propus sa scriu mai puțin despre handbal. Să păstrez conturile de social media doar pentru viața mea personală. Dar astăzi fac o excepție. Pentru că nu e doar un sport. E o misiune. E un teren unde se întâmplă vindecări.

În perioada turneului, am creat un „ziar motivațional” pe care îl lăsam fetelor sub ușă dimineața. Dar adevărul e că acel ziar era doar o constatare scrisă a ceea ce le-am spus tot anul: că sunt bune, că sunt importante, că pot. D-aia m-au crezut. Pentru că, înainte de orice, au fost văzute.

Adolescența e o vârstă a extremelor. Când nu te simți văzut, cauți confirmarea în locuri greșite: în anturaje toxice, în alcool, țigări, droguri, relații nesănătoase. Dar sportul oferă o alternativă: e un spațiu unde poți fi cool fără să te autodistrugi.

Când le spun fetelor că sunt cele mai bune, nu o spun ca să le flatez. O spun ca să plantez în ele acea voce interioară care, într-o zi grea, le va aminti că ele pot. Că ele contează.
Poate nu toate vor ajunge campioane. Dar fiecare dintre ele poate deveni o versiune mai bună a sa, într-un spațiu sigur, cu reguli clare, cu oameni care le văd.

Știu că nu putem controla lumea. Dar putem face ceva esențial:
Să fim acolo.
Să le ascultăm.
Să le oferim repere.
Să le oferim sportul ca refugiu.

Pentru că fiecare adolescent care găsește un rost pe teren e un adolescent mai puțin expus riscurilor. Și pentru asta voi continua mereu ceea ce fac.
Nu e vorba doar de handbal. E vorba despre viață.

sursa: mihaelaevi.ro