LIVIU ALEXA (Strict Secret): Sextorcarea homo şi bisexualilor este noua/vechea paradigmǎ prin care România e condusǎ spre dezastru. O analizǎ pe care societatea o evitǎ
O fi sâmbătă, dar noi, la Strict Secret, gândim profund în fiecare zi. Asta ne strânge pe toți în acest loc. Marile subiecte ale societății românești sunt ignorate complet de presa mainstream din două motive: a) sunt tot mai puțini jurnaliști profunzi, curioși, curajoși, dispuși să deschidă toate cutiile pandorești și b) instituțiilor de presă le e mai comod să abordeze subiectele călduțe, le e mai profitabil să „relateze” faptul comun, în loc să intre adânc în subiecte.
Rezultatul e un public tot mai polarizat și cretinizat, dresat să reacționeze virulent, și care, în loc să devină mai educat, mai conștient de problemele țării, este transformat într-o oaie manipulabilă care recită zilnic rugăciunea defetismului: „suntem prea mici să schimbăm ceva”, „oricum nu se schimbă nimic”, „îmi văd de pătrățica mea, apoi fie ce-o fi”, „suntem prea mici, oricum fac ce vor”.
Spuneam deunăzi ceva dur și ciudat: cea mai mare problemă a României este poporul.
Pentru cine are creier să înțeleagă, spusele mele sunt o realitate de necontestat.
Câtă vreme poporul acceptă această stare de fapt – situația tragică în care se află România – EI, oricum s-ar numi, că le zicem Statul Paralel, Securistanul, Masoneria, Gulerele Albe, vor continua să facă la fel, fiindcă au rezolvat deja cu poporul, l-au transformat într-o masă submisivă care nu numai că acceptă toate porcăriile, ba și votează pentru ele, injectat fiind de ură, manipulare și bias – lentilă invizibilă modificatoare de realitate prin care ești forțat subtil să vezi lumea fără să-ți dai seama că lentila există.
Astăzi, vom discuta despre homo- și bisexualitatea celor aflați la timona Puterii. A fi homosexual/bisexual este cam singurul criteriu de acces la funcții de conducere, posturi suculente, real power. Nu sunt puțini cei despre care vorbesc. Au devenit ei înșiși o masă de manevră prin numărul lor semnificativ, o masă de manevră în mâna unor șmecheri, puțini, dar puternici, care îi marionetează discret și ferm pentru a-și umple buzunarele.
România nu mai e condusă decât prin sextorcare.
Toată lumea vorbește la mese cǎ ministrul ǎsta nou de la Sǎnǎtate e gay, cǎ ǎla de conduce serviciul național de urgențǎ e gay, vorbesc despre asta de ani de zile, nu e subiect nou, câtǎ vreme problema homo şi bisexualitǎții din politica româneascǎ a devenit un subiect recurent începând cu un fost premier, apoi s-a consolidat cu un alt fost premier.
Toată lumea știe, toată lumea bârfește, toată lumea face glume, toatǎ lumea e oripilatǎ, dar când vine vorba de a colabora cu un asemenea personaj, brusc se lasă o tăcere complice.
După publicarea materialului despre Marcel Boloș, pe care l-am dat în vileag că este gay reprimat, deși nu asta era problema mea, ci ipocrizia acestui fost ministru al Finanțelor de a fi preot misionar ortodox, m-au sunat mulți primari sau șefi de Consilii Județene să îmi zică: „da, e adevărat, dar ce să facem, de semnătura acestui om depind investițiile la noi în zonă”. Așa că au continuat să lucreze cu el, să aibă „nevoie” de el.
Înseamnă că acești homo și bisexuali au deja un rol bine stabilit în „sistem”, rol conferit prin șantaj de câțiva greuceni din servicii sau acționând paralel cu Statul, și care nu mai sunt idioți utili, ci homosexuali utili, trimiși pe post de săgeți sau mâini murdare cu care să se îndeplinească obiectivele lor, indiferent cum: prin modificarea unor legi, prin alocarea de contracte unor firme „potrivite”, prin inițierea unor răzbunări, dacă acești gay au poziții de forță, la adresa unor dușmani ai păpușarilor.
Pentru fiecare dintre acesti gay VIP exista dovezi, filmări, mărturii. Există chiar…
…dosare întregi în seifurile unor instituții care nu ar trebui să se ocupe de viața sexuală a nimănui, ci de cu totul altceva, fiindcǎ marea întrebare nu e dacă politicienii români au relații homosexuale sau bisexuale, ci de ce asta contează, cine se folosește de intimitatea lor și ce spune despre sistemul în care trăim.
Politica e un domeniu care atrage oameni cu secrete. Nu pentru că politicienii ar fi mai depravați decât restul populației – haha, nu sunt – ci pentru că politica oferă ceva ce alte domenii nu oferă: putere și protecție.
Dacă ești un om obișnuit cu un secret, trăiești cu frica că va ieși la iveală.
Dacă ești un om puternic cu un secret, poți să-l gestionezi altfel.
Poți să cumperi tăceri, poți să ameninți, poți să controlezi un om vulnerabil.
Dar politica e și un domeniu care creează vulnerabilități, pentru că odată ce ai putere, devii țintă, iar într-un sistem ca cel românesc, unde granița dintre stat, servicii și politică e neclară, orice secret devine potențial instrument de extorcare şi control. Nu contează ce secret – poate fi sexual, poate fi financiar, poate fi o rudă cu probleme, poate fi orice. Important e să existe ceva.
Dar secretele sexuale sunt “cele mai” perfecte: sunt intime, sunt jenante, sunt greu de explicat public, mai ales într-o societate cum e cea româneascǎ, încă profund conservatoare și homofobă, ei bine, secretele sexuale în România devin devastatoare.
Așa funcționează “mecanismul” în România: un om intră în politică, are ambiții şi ambiție, are carismǎ, dar are și un secret. La un moment dat, cineva află, poate că a fost urmărit, poate că a fost filmat, poate că cineva din trecut l-a dat în gât sau a vândut informația. Brusc, omul ăla nu mai e liber, nu va mai fi un politician care ia decizii în funcție de ceea ce crede el sau de ce vor alegătorii lui. Va fi un politician care va lua decizii în funcție de ce vrea cel care îi ține secretul, va deveni un politician șantajabil şi controlabil.
De ce sunt atâția homosexuali în politică? Pentru cǎ sistemul îi preferă. Un politician fără secrete e un politician imprevizibil, greu de controlat, potențial periculos.
Un politician cu secrete e un politician cuminte, care știe că la primul pas greșit dosarul e trimis pe mailul unui jurnalist sau, mai rău, apare pe masa unui procuror. Sistemul nu tolerează oameni vulnerabili în ciuda vulnerabilității lor, ci tocmai pentru ea.
Serviciile de informații au jucat acest joc încǎ de la înființare. În comunism, Securitatea folosea sistematic compromatul sexual pentru a controla oameni. Homosexualitatea era ilegală, deci orice dovadă însemna pușcărie. Dar chiar și relațiile heterosexuale extraconjugale erau folosite.
Oricine avea ceva de ascuns devenea colaborator potențial, sursă potențială, marionetă potențială. După 1989, instituțiile s-au schimbat, dar metodele au persistat.
SRI, SIE, structuri militare, structuri paralele – toate au continuat să colecteze informații despre viața privată a oamenilor care contează. Nu pentru că ar fi relevant pentru securitatea națională cine cu cine se culcă, ci pentru că e relevant pentru controlul asupra acelei persoane.
Există în România contemporană tone de politicieni despre care se știe în cercuri informate că sunt homosexuali sau bisexuali. Culmeaaaa, unii dintre ei votează constant împotriva oricărei forme de recunoaștere a drepturilor persoanelor LGBT, votează împotriva parteneriatului civil, împotriva educației sexuale, împotriva nediscriminării.
Sunt homosexuali ipocriți ca Boloş care vorbesc despre familia tradițională, despre valorile creștine, despre pericolul „ideologiei gender”, iar seara se întorc la lubrifiantul lor, la viețile lor duble, la relațiile lor ascunse, la compromisurile lor zilnice.
De ce tot apǎs pe problema homosexualilor şantajabili de la vârful Statului? Fiindcǎ un om șantajabil într-o funcție de decizie e un pericol pentru toată lumea.
Nu știi niciodată când votul lui pe o lege, poziția lui pe o numire, decizia lui într-o criză e dictată de conștiință sau de frica că îi apare filmarea pe internet cu el vomitând spermǎ dupǎ ce i-a supt-o unui fost premier.
Ipocrizia sexuală a clasei politice nu e o chestie de moralitate privată – e o chestiune de securitate națională: o clasă politică plină de oameni compromiși e o clasă politică care nu răspunde în fața alegătorilor, ci în fața celor care le au dosarele.
De ce homosexualitatea e încă armă politică în România în 2025? De ce o filmare cu doi bărbați sărutându-se poate distruge o carieră politică? Răspunsul e simplu și trist: pentru că funcționează.
Pentru că electoratul sancționează. Pentru că într-o țară unde BOR are influență politică enormă, unde educația sexuală e aproape inexistentă, unde „poponarule e încă o insultă în curțile școlilor, sǎ fii expus ca homosexual echivalează cu moartea politică.
Asta nu e vina politicienilor, e vina noastră a tuturor, fiindcǎ am acceptat şi încǎ acceptǎm sǎ trǎim într-o societate în care oamenii trebuie să se ascundă, iar apoi tot noi ne mirăm că cei care se ascund sunt vulnerabili la șantaj.
În Irlanda, în Luxemburg, în Belgia, prim-miniștri gay au câștigat alegeri. Nu în ciuda orientării lor, ci pur și simplu pentru că asta a încetat să mai conteze. Când homosexualitatea e normalizată, când nimeni nu mai poate fi șantajat pentru ea, când a fi gay e la fel de relevant politic ca a fi stângaci sau a avea păr roșu – atunci arma şantajului dispare: dosarul compromițător devine dosar irelevant.
România a ales calea opusă, a ales să mențină stigmatul, să cultive homofobia, să facă din orientarea sexuală un subiect tabu și scandalos şi astfel a creat condițiile perfecte pentru șantaj.
Fiecare politician gay care trebuie să se ascundă e un politician controlabil.
Cercul vicios e perfect rotund, ca un anus: homofobia creează vulnerabilitate, vulnerabilitatea înseamnǎ control, controlul perpetuează homofobia pentru că menține valoarea monedei de șantaj.
Dar cine face dosarele de şantaj? Cine are acces la informațiile despre viața privată a politicienilor? Cine decide când un dosar iese la lumină și când rămâne în sertar? Nu jurnaliștii, fiți pe pace.
Aia care au filmat, urmărit sau şantajat trebuie arestați. Dosarele sexuale nu se publică pentru binele public, se publică pentru că servesc interesul cuiva.
Asta nu înseamnă că jurnaliștii care investighează n-ar trebui să scrie, v-am zis – ipocrizia trebuie expusă. Un om care votează împotriva drepturilor altora în timp ce el însuși beneficiază în secret de ceea ce neagă public merită să fie expus. Dar trebuie să fim conștienți că această expunere are loc într-un context murdar, în care informația a fost colectată de cineva cu motive proprii și eliberată la un moment ales strategic. Jurnalistul devine astfel, voit sau nu, instrument într-un joc mai mare.
Ce ar trebui să se întâmple, dar nu o vom vedea prea curând? Două lucruri simultan. În primul rând, normalizarea: o societate în care orientarea sexuală încetează să fie scandal e o societate în care dosarele compromițătoare își pierd puterea. No, sigur, asta cere educație, cere schimbare culturală, cere timp. Nu se va întâmpla mâine. Dar fiecare pas spre normalizare e un pas spre o politică mai corect fǎcută.
În al doilea rând, transparență radicală. Dacă politicienii ar deveni mai deschiși despre viețile lor, ar fi mai puțin vulnerabili. Un politician care își asumă public orientarea sexuală nu mai poate fi șantajat cu ea. Un politician care iese din dulap înainte să-l scoată alții e un politician care și-a dezamorsat propria bombă. Evident, asta cere curaj – și cere ca societatea să nu-l pedepsească pentru curaj. Da, suntem departe de momentul ăla.
Aşa cǎ vom continua sǎ trăim într-un sistem în care oameni cu secrete conduc o țară, în care servicii cu dosare controlează acei oameni, și în care noi, cetățenii, nu avem habar cât de mult din ce se decide în numele nostru e de fapt dictat de șantaj și frică.
Nu mǎ credeți, dar e o formă de captură a statului mai subtilă decât corupția financiară, chiar mai toxică, pentru că e invizibilă. Corupția financiară lasă urme – bani, contracte, vile. Șantajul nu lasă nimic, doar politicieni care votează cum li se spune și tac din gură, cǎ nu au ce face.
Am acceptat prin tǎcere un sistem care transformă secretele sexuale în arme și şantajul în politică de stat, i-am lǎsat pe nişte jegoşi sǎ ne creeze un sistem în care vulnerabilitatea este singura cale de a fi promovat.
