Amintiri din copilărie, cu mulți ani înapoi: ,,Era încă ziuă când plecam cu colindețul, că pe la cina cea bună (la 9 ore) obosiți de umblet și pe jumătate degerați…”

„[…] În părțile noastre rar dădeai preste câte un sărac, care să nu fi tăiat porc de Crăciun; tatăl meu tăia de obicei un porc mare, cât un vițel care nu se putea mișca de gras, ci mânca grăunțele numai stând pe șezut, apoi, câte 1-2 godinași pentru cărnurile fragede, ce se mâncau în câșlegi și pentru slănina cea subțire și macră care, nițel pipărată, și bine sărată și afumată, slujea vara, printre altele, la merindele căsenilor , când erau împrăștiați pe la treburi.

[…] Toate ca toate, dar când se ucideau porcii de Crăciun, atunci să fi văzut voe bună pe noi, copii! Aceasta din două pricine: odată, că porcul ucis ne aducea aminte că se apropie Crăciunul (căci noi nu știam încă să socotim cu săptămâni !) cu colindătorii, apoi și pentru bobotaia și virvarul ce era prin casă din pricina porcului. Când vedeam și vedeam că porcii nu pot să umble de grași, auzeam pe tata zicând către mama:

Tu femeie, trebuie să ucidem porcii, că nici nu mănâncă grăunțele și nici nu se pot urni din loc. Apoi știi bine, că dacă dă gerul de Crăciun preste porcul gras, începe a tânji” .

Fă cum știi, dragul meu bărbate-tu umbli pe la porci. Numai să-mi spui când crezi că-i ucidem ca să îngrijesc de cele trebuincioase.

Atunci începea și bucuria noastră, a copiilor. A doua, a treia zi, mâna tata pe slugă la badea Mafteiu, ori la Șchiopul (care ucideau porcii prin vecinătatea noastră) și se îngrijeau de paie și de lodbele cu care de obicei se sprijinea porcul; iar noi (eu, care eram mai mare și frate-meu Filip și Catrina, sora noastră) rugam pe tătucu să ne scoale de cu noapte, ca să fim gata „țoc – poc”, la bobotaie.

Porcii la noi se tăiau de cu noapte, pe la 5 ceasuri dimineața. Așa se și întâmpla: când porcul cuviția de pierit – cum îl înjunghiau, noi copiii eram gata; dar fie iertata mamă, cum era și miloasă, nu ne îngăduia să privim la chinurile porcilor (ba nici la ale păsărilor de casă când se tăiau).

Noi ieșeam din casă și însoțeam porcul înjunghiat, dus pe săniuță la locul, unde era să se pârlească. Acolo ne uitam cum îl așează Șchiopul, cum îl sprijină, cum îi pune în gură o mână de paie.; în sfârșit, cum pâlpăiau în sus flăcările și schinteile ce sburau spre cer…Priveliștea aceasta era măreață pentru noi: un foc mare într-un întuneric de jur-împrejur, sus cerul senin, înstelat, jos pământul alb de omăt, și apoi vorbă multă și gălăgia noastră, a copiilor!

Când porcul era gata de pârlit și curățat bine, eu, cu voia tatii și a lui badea Șchiopul, mă așezam călare pe el, cu fața spre coadă, pe care o apucam cu mâinile și trăgeam de-mi rămânea o bună bucată în mână și care, împreună cu vârful urechilor, ne da voe, nouă copiilor, să le mâncăm atunci proaspete – că ne zicea badea Șchiopul că-i deslegare pentru copiii, de la popa, care pentru o urechiușă și o codiță nu taie copiilor limbuța.
Și, de-atunci începem copiii să ne gândim mai cu dinadinsul și să ne cam pregătim de colindat.

Pregătirea aceasta era întreită: a) Alcătuirea unei tovărășii din copii de aceeași pănură (fruntași cu fruntași, codași cu codași). B) Mica ceată trebuia să se întrunească de 3-4 ori pe săptămână, ca să învețe colindele. Ceata mea, ne întruneam la noi, fiindcă mama Dumnezeu s-o ierte, știa cele mai frumoase colinde și avea un glas frumos de s-o fi tot ascultat. Și dumneaei ne învăța colindele. Fete și feciori din apropierea noastră veneau și ei și ascultau, în tăcere, aceste repetiții de operă sătească. Pe atunci colindatul nu era văzut ca o cerșetorie, ci ca un frumos obicei de arătare a bucuriei obștești, de aceea colindau și bogații, nu numai săracii satului.

c) Apoi căutam din vreme o bâtă măricică, mai subțire la un capăt unde era și forostruită (fereactă) și cu un cui de fier, ca să ne putem sprijin pe locuri lunecoase și să ne apărăm de câini; împrumutam de la slugă o cușmă (căciulă) mai mare, care ajungea până peste urechi ca să ne apere de ger și, în sfârșit, o traistă măricică în care adunam colăceii, răsplata colindei și cea mai mare bucurie a noastră, a copiilor.

În ajunul Crăciunului, după amiază, la toacă, mergeam toți copii, între 6 și 10 ani la biserică, unde cucernicul și vrednicul de pomenire, preotul Mateiu Pop, ne făcea molitva, adică deslegarea de post, ceea ce pentru obștea creștinească se făcea numai în ziua de Crăciun, de cu noapte (pe la 4 ore), când noi, copiii nu puteam să mergem din pricina gerului.

După isprăvitul molitvei, sărutând mâna popii, ne împrăștiam, în fugă pe la casele noastre, ca să îmbucăm în grabă ceva călduț – de obicei, vărzare cu poamă – apoi repede: traista în grumazi, cușma pe cap, bota-n mână și la drum !- după ce mă însoțeam cu ortacii mei care mă așteptau la poarta uliții.

Era încă ziuă când plecam cu colindețul, că pe la cina cea bună (la 9 ore) obosiți de umblet și pe jumătate degerați, trebuia să ne întoarcem acasă..

Îndată intram în ograda omului, ne tocmeam glasurile până la fereastră, sub care așezându-ne, unul întreba: „Lăsați Crăciunul în casă?! Și, după răspunsul, de obicei afirmativ, începeam colinda. O obișnuită colindă pe la noi era:
Colinda bogatului și a săracului

Coborât-au, coborât.
Florile, dalbe.
Domnul sfânt, p-a acest pământ.
Florile, dalbe,
Coborât-au tot pe scară,
Scară sfântă și de ceară,
Pe o zi de sărbătoare,
Când răsare sfântul soare,
Cu Sfântul Petru, soțul lui..
Și pe jos, ei se opriră
În mijlocul satului,
La casa bogatului:

Bună ziua, boieri mari!

Să trăiți voi, măi drumari!

Gata-i prânzul de prânzit?
Ne-nbiem la omenit!

Prânzu-i gata, nu-i de voi,
Ci de gospodari, ca noi!

Dacă nu-i și pentru noi,
Să prânziți dar, numai voi!
Ei se iau și ducu-se
În capătul satului,
La casa săracului…

Buna ziua, muncitori!

S ă trăiți voi, călători!
Gata-i prânzul de prânzit
Buna ziua, muncitori!

Să trăiți voi, călători!
Gata-i prânzul de prânzit?
Ne-nbiem la omenit!

Prânzul nostru-i cam puțin:
Dar cu voi îl împărțim!
Și la masă se-așezară.
Și cu toți se ospătară..

Mulțumită, cu-i ne-a dat!
Domnul sfânt a cuvântat..
Ș-apoi vesel au plecat
Printre vii, printre câmpii,
Pe o cale cu făclii..
Dumnezeu din grai grăia:
Caută, Petre-n stânga mea!
Spune-mi Petre, ce-i vedea?

Doamne! Mult nu mă ținea…
Văz casa bogatului
În mijlocul Iadului,
Cum s-aprinde și cum arde
Și bogatul se prepade ..
Apoi, Domnul mai grăia:

Caută, Petre-n stînga mea!
Spune-mi Petre, ce-i vedea?
Văz casa săracului,
În mijlocul Raiului,
Din afară argintit,
Din afară argintită,
Din-lăuntru aurită
Soare mândru și senin…
Și împrejur c-o grădină…
Frunzele-s ca stelele!
Florile ca lunele!
Florile dalbe!
O-nchinăm spre bucurie,
La mulți ani, cu veselie!

Câți sânteți, ne întreabă gazda! Cinci! – răspundem noi, toți deodată. Și numai ce vedeam că se ivește în ușa tinzii lelea Mărie…cu mult doriții colăcei în mână, împărțindu-ne și povățuindu-ne să băgăm de seamă să nu cădem și să ne vedem cu bine, la anul…

Așa umblam copiii cete-cete până nu mai puteam de obosiți și de degerați – vorba să fie! – și până să umplem trăistile cu colăcei și nuci, când apoi ne despărțeam și mergeam acasă.

În ziua de Crăciun și în cele următoare mâncam numai din colăceii mei, după ce alegeam și dădeam câte unul mai frumos mamii și tatii, care de obicei, gustau din ei, apoi, îi împărțeam la frățânii mei.

[…] n ziua de Crăciun la prânz, mâncam mai multe feluri de mâncări: zeamă de găină, cu tăiței, găluște (cu păsat și cu carne grasă afumată de porc), cârnați cu puțin usturoi, binișor afumați și de un gust special, cum nu se găsesc pe la orașe; iar blidul cel mare cu plăcinte, făcute cu brânză și cu ouă stătea în mijlocul mesei, ca să mănânce cine avea, poftă…O cană de vin, de 2 cupe , întregea ospățul.”

Gr. Borgovan, Amintiri din copilărie. (Școala primară, românească și nemțească, Preparandia și Gimnaziul). 1859-1873, Bucuresci-Brașov, Tipografia A . Mureșianu, 1907.

Ilustrată din Colecția „Iuliu Moisil”, 1903

Sursă: Arhivele Naționale Bistrița-Năsăud