Sfântul Dumitru, ziua când se încheie anul pastoral și oile coboară la iernat

Sfântul Dumitru, unul dintre marii protectori ai păstorilor, este ziua în care se încheie vara oilor și începe iernatul – un moment cu puternice semnificații în viața satului tradițional. În tradiția creștină, Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, sărbătorit la 26 octombrie, este unul dintre cei mai iubiți sfinți ai toamnei.

Originar din Tesalonic, Sfântul Dumitru a fost un mare apărător al credinței și al celor sărmani, motiv pentru care poporul român l-a cinstit nu doar ca sfânt militar, ci și ca ocrotitor al păstorilor și al turmelor. Dar, dincolo de semnificația religioasă, în satul românesc și în calendarul popular, ziua de Sfântul Dumitru este mai ales un hotar între anotimpuri: se încheie anul pastoral și agricol, iar gospodarii se pregătesc de iarnă.

În calendarul popular, Sfântul Dumitru este văzut ca stăpân al frigului și al iernii, în opoziție cu Sfântul Gheorghe (23 aprilie), care deschide vara păstorilor. Țăranii spun că „la Sânmedru se închide vara, iar la Sângiorz se deschide”, marcând astfel două borne importante ale anului agrar. De Sfântul Dumitru se fac și prognoze meteorologice populare: dacă în ziua sfântului vremea e frumoasă, se crede că iarna va fi blândă; dacă e frig, plouă sau bate vântul, se spune că iarna va fi grea și lungă; iar dacă oile dorm adunate în noaptea de dinainte, iarna vine repede.

Pentru oieri, Sfântul Dumitru marchează sfârșitul anului pastoral. Este timpul coborâtului oilor de la munte și al despărțirii de stână. Se fac „socotelile” între ciobani și proprietarii de turme: măsurișul laptelui, împărțirea brânzei și stabilirea datoriilor. În multe sate de munte, în preajma zilei de 26 octombrie, se țin târguri de toamnă unde se vindeau miei, oi și produse lactate – locuri de întâlnire pentru cei care urmează să formeze noi asocieri pastorale în primăvară. După întoarcerea turmelor în sat, oile sunt date în grija gospodarilor pentru iernat. Se zice că „la Sâmedru se strică stânele și se despart ciobanii”, semn că fiecare își primește partea din munca de peste vară.

Unul dintre cele mai spectaculoase obiceiuri legate de Sfântul Dumitru este aprinderea „focurilor lui Sânmedru”, practică încă vie în multe sate din Muntenia, Oltenia și sudul Transilvaniei. În seara de 25 octombrie, oamenii adună grămezi mari de lemne, crengi uscate și coceni, iar tinerii aprind focuri uriașe pe dealuri sau la marginea satului. Se spune că flăcările au puterea de a alunga spiritele rele și de a aduce noroc, sănătate și belșug. Copiii și flăcăii sar peste foc pentru purificare și noroc, iar bătrânii rostesc urări pentru un an îmbelșugat: „Să fie ca focul, să trăim ca pomul!”

Cei care participă la aceste focuri duc acasă tăciuni aprinși, pentru a aprinde vatra – un gest simbolic al renașterii și continuității. Ziua în care se „îngheață” pământul și se „leagă” frigul Conform tradiției populare, Sfântul Dumitru „încuie vara” și „dezleagă iarna”. De aceea, ziua de 26 octombrie este privită ca un moment cu puteri magice. Se spune că, după Sâmedru, pământul îngheață, frunzele cad, iar frigul începe să-și arate colții. În calendarul popular, este vremea în care se termină arăturile de toamnă și se pregătește semănatul grâului de iarnă.

Țăranii obișnuiau să pună ultimul plug în brazdă „în numele lui Sâmedru”, ca semn de respect pentru sfântul care închide ciclul muncilor câmpului.