Cascada Zânelor, locul de poveste din Munții Rodnei. FOTO

Iubitorul de munte și de natură, fotograful speolog din comuna Rodna, Alex Varga, ne prezintă o poveste a cascadei întâlnite în drumețiile sale făcute pe Munții Rodnei.

„Cascada…zânelor?
Cu ani în urmă, cu mulți ani în urmă, am văzut cascada asta de la oareșce depărtare. Și cum lenea de atunci era mare, și nu mi-a părut cine știe ce, nu m-am dus până lângă ea, că sunt vreo 400-500 de metri de urcuș greu, fără poteci sau alte alea. Dar am întâlnit un cioban, bătrân, și intrând în vorbă cu el, l-am întrebat dacă știe cum se cheamă cascada aia, zicându-mi în mintea mea că e de ajuns să știu măcar atât.

Iar el mi-a răspuns așa (și citez din memorie): „Apoi mă băiete, nu știu să-ți spun cum se cheamă, da moșu meu, care și el a fost cioban, că la noi așa a fost, toți bărbații din familie au fost ciobani, mi-a povestit când eram doar un băietan și pășteam oile pe munte, că demult, în nopțile de vară cu lună plină, aici la stâncile astea veneau zânele să se scalde. Și ei, ciobanii, le auzeau de la stână cum cântau și râdeau, și cântecul lor era neomenesc, dar de o frumuseșe imposibil de descris… În momentele alea, tăceau și oile și câinii, și tot muntele tăcea, cuprins de vraja vorbelor necunoscute! Iar ciobanii știau că era mare pericol dacă se apropiau de cascada în acele momente, că-și puteau pierde mințile! Și mai povestea moșu ăsta a meu că a doua zi, apa de la cascadă strălucea ca și cum fire de argint curgeau din munte prin ea.”

Asta a fost povestea ciobanului, și mi-e ciudă de mor că nu l-am întrebat atunci cum îl cheamă și de unde e…eram prea tânăr și naiv! Pentru că a fost singura dată când am auzit povestea asta, povestea cascadei, așa. Nu știu dacă și altcineva o mai cunoaște, că vremurile zânelor din Munții Rodnei par să fi apus de ceva vreme, iar noaptea, liniștea crestelor este tulburată doar de vaietul vântului cioplind neobosit amintiri în cele stânci….pe când ciobanii de azi au internet la ei, și nu mai știu să pună poveștile, ce se pierd, în acorduri de fluier…

Dar de data asta, am urcat! Printre tufe de afin și de merișoare, am urcat trecând prin împărăția urșilor, pe sub cerul corbilor neostoiți, evitând cu grație viperele ce se bronzau întinse pe pietrele dogoritoare. Și odată ajuns acolo, am stat o vreme, imaterială, într-un timp curgând altfel, cu altă viteză, și am ascultat apa, încercând să-i deslușesc povestea. Dar limba asta, limba apei, n-o deprinzi așa ușor…și nu mai e nimeni să te învețe. Poate, doar poate, oi reuși cânva s-o deslușesc, s-o înțeleg. Poate…și atunci m-oi bucura să ascult poveștile pe care le știe. Dar până atunci, mi-am zis să aduc puțină bucurie sufletului, și să vă arăt și vouă cum și unde mi-am pierdut eu o duminică lină de septembrie.

PS în ultima poză, apar și eu, doar ca să vă dați seama de mărime…„, a scris Alex Varga pe contul său de Facebook.