Cum am învățat cu groază să scriu litera ,,a” și cum a apărut prima poveste cu zâne

Sursă foto: din dulap

Simt și acum fiorul care îmi îmbrățișa corpul în secunda în care o auzeam pe bunica mea că mă striga de după ușa umflată de la atâta abur gătit, de la bucătarie: ,,E trei fara 10, la trei fix te aștept în camera Tânului, că acolo e lumina mai buna”, zicea ea…Urma să scriu litera ,,a”.

Aveam habar de litera asta, și de fapt de toate literele din alfabet, pentru că m-am născut într-o familie de cadre didactice și de bine, de rău trebuia să le știi cumva, înainte să te naști.

Dar îmi era frică. Că devin om mare cumva.

Aveam 6 ani pe atunci, înainte de 2000, în grupa pregătitoare la grădiniță. Era perfect și nimic nu trebuia să se schimbe.

În diminețile prea calde, mă răcoream înainte să mă îmbrac de ducă, sub ventilatorul maro din tavan care aproape ne lua apartamentul din Lamă pe sus, iar în cele prea reci avea grijă mama să dea jos de pe umerașul de sub lambriuri, haina groasă și aspră pe care o uram. Mâncam pâine cu dulceață pe farfuria cu flori aproape șterse, așteptam cu picuri pe frunte desenele preferate și singura mea grijă pe ziua aia era să mă joc. În sus și în jos.

Eram liniștită…ce ,,a” îmi trebuia mie.

Aveam magazinul meu, mereu altfel în funcție de ce cumpăra bunica în ziua respectivă. Lucram la cea mai tare ,,școală” din oraș ca și învățătoare, mai exact în sufrageria bunicilor unde revistele TVmania erau pe post de caiete de control și cataloage. Unul dintre actorii de pe o copertă pătată cu cafea avea să mă sune în 10 minute să îmi dea un buchet de flori albastre…ce mai, era perfect!

Și cu toate astea aveam de învățat să scriu litera ,,a” care mă încurca teribil din a dăinui prin copilărie. Mi se părea că e treabă de oameni mari să știi literele și mai ales să le scrii. Venea cu responsabilități că răspunzi de ce zici, că rămâne acolo negru pe alb pe viață.

Era ca și atunci când am scris prima mea poveste cu zâne. Pe scurt vă zic.

Impropriu spus ,,am scris”, pentru că eu îi dictam bunicului care apăsa la masina de scris de cu zor, cum îmi imaginam viața de zână și cum toate trebuiau să fie salvate.

Țin minte perfect bolul galben, rupt într-o parte, plin ochi de pancove sclipicioase de zahăr, pus lângă mașina de scris. Exact lângă el, se lăfăia în mintea mea castelul cu cele patru zâne. Nu vă gândiți la altceva…eram doar un copil.

Normal că erau colorate în roz, mov, albastru și alb. Puritatea lor era furată, firesc, de trei flăcăi ,,galben” de chipeși care se luptau pentru ele, care mai decare mai vicleni. Binele a invins. Zânele au avut copii și soți. Sfârșit.

V-am spus că o să fiu scurtă.

Continuând..să nu uităm de unde am pornit.

S-a făcut ora trei de mai sus si m-am așezat pe scaunul luminat de singura lampă din casă, ca un star de cinema. Am luat stiloul în mână și simteam că parcă și cerneala voia să o ia la fugă de acolo în lumea larga. Dar ne-am unit forțele și am scrijelit împreună primul ,,a” cam obosit. Și uite că de acolo s-a răsfirat lumea mea. O lume pe care o descos în scris.

Frica de ,,a” a crescut frumos, cu sinceritate și experiențe dinspre viață și abia așteaptă să fie însăși povestită.

Vorba aia…de ce te temi nu scapi și iată-mă, cu toată ,,frica”, cum v-am dat toate literele mele.