ZORIN DIACONESCU: Cei care n-au ajuns încă la coadă

Era miercuri, pe la zece, iar ploaia spăla orașul ca o mătușă obosită, una care freacă aceeași pată de pe covor de zece ani.

Biroul meu mirosea a cafea rece și a promisiuni electorale. Atunci a intrat el. Alesul. Nu-i dau numele întreg, că-l știți deja de pe afișe. Costum care costă cât chiria mea pe șase luni, zâmbet de crocodil hrănit bine și ochii ăia de om care a citit toate dosarele înainte să te salute.

Am o problemă cu niște deștepți, a zis el, jucându-se cu acul de la cravată. Gravat. Auriu. Probabil din fonduri pentru spații verzi.

Toată lumea are, i-am zis. Eu am sondajele, alea pe bune. Dumneata ai presa locală. Nu-i tot aia.

S-a așezat. Scaunul meu a scârțâit ca bugetul la rectificare.

Mă fac hoț, măi omule. Zilnic. Pe Facebook, pe la colțuri, în onlainurile alea care nu mai știe nimeni câte sunt. Că fur, că dau pe sub mână, că asfaltul e subțire ca promisiunea unui bețiv.

Și nu e așa? am întrebat eu. A râs. Un râs sec, fără bucurie, genul de râs pe care îl auzi când se închide o licitație. Ascultă-mă, băiete. În orașul ăsta plouă cu aceeași apă peste toți, dar unii stau cu găleata. Criticii mei… ăștia vocali, cu principii… i-am văzut la toate chermezele. Nu sunt supărați că se fură din tort. Sunt supărați că lingura lor e prea mică.

A tras adânc aer în piept. Anul trecut, unul dintre ei, un profet de etică civică, mi-a adus un dosar. Gros. Cu poze. Cu facturi. Mi-a zis: “Domnule …, e o rușine.” L-am întrebat cât costă  să dispară rușinea. Mi-a zis că nu e vorba de bani, e vorba de principii. Apoi mi-a lăsat pe masă o cerere de finanțare pentru asociația lui. 40.000 de euro. Pentru educație civică. Adică niște pliante.

Și i-ai dat? Sigur că i-am dat. Și a doua zi a scris pe net că, deși avem divergențe, apreciază deschiderea administrației către societatea civilă.

M-am uitat pe fereastră. Ploaia făcea bule în bălți. Ca banii publici când dai de ei.

De-aia îi tratez cu cinism, băiatule. Pentru că îi cunosc. Nu vor să opresc robinetul. Vor să le dau și lor furtunul, măcar o oră pe zi. Nu contează cine e șef. Eu, tu, sau statuia din centru. Dacă e un sac de bani în mijlocul pieței, toți vor să bage mâna. Diferența e că eu recunosc că sacul există. Ei pretind că vor să-l ardă.

S-a ridicat. A făcut pași pe covorul meu. Tot din fonduri publice, într-un fel.

Deci ce vrei de la mine? am zis.

Nimic. Voiam doar să spun cuiva cum e viața. Tu iei notițe, nu? Scrie asta: în orașul ăsta, cinstiți sunt doar cei care n-au ajuns încă la coadă.

A plecat lăsând în urmă miros de parfum scump și adevăr ieftin.

Am rămas singur cu ploaia și cu gândul că omul avea dreptate. Cel mai trist lucru din toată dimineața aia de miercuri.